Logo F.R.Sah    
 
Pagina principală Interviul lunii Ianuarie 2008
 
Interviul luniiFoto Album foto MI Mihail Viorel Ghindă
Interviu cu Maestrul Internațional Mihail Viorel Ghindă, antrenor emerit
Noțiunea de model șahist - uneori vie, alteori pietrificată - a avut o pondere însemnată în primii dvs. pași spre performanță ?
Joc șah de când mă știu. Mi-ar fi greu să precizez când și cum am început să joc. Cred că dintotdeauna, așa că nu am putut avea niciun model precis. Mă duceam în Cișmigiu, „la Pătrățica” și jucam șah toată ziua, de multe ori uitând de școală sau casă. Aici am văzut pentru prima oară în viață un șahist adevărat, în carne și oase: pe marele campion Ion Bălănel. Intrat deja într-un con de umbră (a părăsit șahul de mare performanță din cauza unei boli nedrepte provocată de persecuțiile suferite, în care un rol important l-a jucat Securitatea stârnită de câțiva delatori geloși pe talentul său) juca încă un șah fenomenal pentru mine. Jucând cu el, am văzut în premieră mondială varianta care începe cu 9...Nb7 în Spaniola clasică, care a fost ulterior botezată varianta Zaițev.
In timp (nu mai țin exact minte când) m-am înscris la cercul de șah de la Palatul Pionierilor la maestrul Traian Ichim (campion național îin 1947), care avea o răbdare îngereasca cu noi și in mod special cu mine care eram cel mai neastâmpărat dintre ucenici. Mult mai târziu, atunci când m-am întors din armată în 1970, i-am cunoscut îndeaproape pe șahiștii de mare și medie performanță și ce am văzut nu prea m-a încântat: aranjamente, „bisericuțe” pe clanuri sau cluburi, campionate individuale jucate „pe echipe”. Dinamo Brașov nu era deținătoarea patentului „jocului în hait㔠(= datul de puncte unui singur jucător pentru a-l scoate campion), el fusese inventat înainte de a mă apuca eu de șah. Completau peisajul bârfele dușmănoase, dar la loc de cinste tronau turnătoriile la Securitate. Aici a fost coadă mare, turnătoria devenind prin condeiele unora o adevarată artă, dusă cu voluptate pe culmile perfecțiunii. Nu aș vrea să redeschid răni încă nevindecate, dar tipul de turnător rafinat și de succes ca Bălăceanu-Stolnici a avut multe clone și în lumea șahului. Și azi vă mai întâlniți cu ei/ele și vă dați un „bună ziua” ceremonios, neștiind că vorbiți cu adevărați scriitori/oare, specializați exclusiv în literatura „de sertar”.
Eram în termeni buni și uneori prieten cu mai toți puștii din generația mea: Sergiu Grunberg, Dorel Ghizdavu,  Iulian Drăghici, Monel Tratatovici, Dan Wolf etc.
De generația matură m-am ținut precaut la distanță, cu excepția notabilă a maestrului Vasile (Țuțu) Georgescu Sr., cel care mi-a influențat profund cariera și chiar cursul vieții. În primul rând Țuțu m-a făcut să înțeleg ce înseamnă bunătatea, eleganța în comportament și noblețea sufletească. Dispariția lui prematură, după o boală necruțătoare, a lăsat un gol permanent în sufletul meu.
Toata viața am fost un tip aparte (nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului), căruia nu i-a plăcut să imite pe nimeni și de aceea nu am avut modele de urmat.

În 1966 obțineați la Ploiești titlul național de juniori, la egalitate cu Dumitru Ghizdavu. Acest ex-aequo poate fi interpretat și la modul simbolic, printr-un paralelism ulterior al carierelor  ?
În primul rând vreau să precizez că pe vremea junioratului meu exista numai un singur campionat de juniori, unde participau toți jucătorii de la 0 la 17 ani. Mai luasem și în 1965 o medalie, cea de bronz, iar în 1966 era ultima mea șansă să ies campion. De aceea am jucat în fiecare partidă până la rege contra rege.
Dorel Ghizdavu a fost probabil cel mai talentat jucător al generației noastre, al treilea în ierarhia națională după Gheorghiu și Ciocâltea, așa că un titlul de campion de juniori „suflat” la potou datorită victoriei în partida directă a fost un bun start în cariera de șahist de mare performanță.
Cu aceasta ocazie am intrat pe „lista neagr㔠a lui Dorel, care m-a urmărit cu înverșunare pe unde jucam, lucru extrem de benefic pentru mine. Am învățat mult din partidele cu el și am sfârșit prin a deveni prieteni, în pofida concurenței. Ne pregăteam împreună, scriindu-ne caietele de deschideri la mașină și schimbând copiile făcute la indigo...
Din 1971 am devenit  colegi în echipa națională de seniori și din 1973 colegi de club la Universitatea București, unde am fost amândoi cei mai tineri antrenori salariați din șahul românesc. Aici am construit împreună cu prietenul nostru comun Iulian Drăghici (care în calitatea sa de conducător al secției de șah ne-a adus pe amândoi ca antrenori aproape simultan) cea mai puternică echipă de jucători tineri avută vreodată de un club universitar. Mai mult ca sigur, Universitatea București din anii 1973-1983 a fost echipa cu cel mai mare IQ și cultură din întreaga istorie a șahului românesc.
Pe lângă noi doi mai jucau Sergiu Grunberg, Mihai Șubă, Valentin Stoica, Dan Zara, Șerban Teodorescu, Florin Stoenescu, Dorin Bena, Elisabeta Polihroniade, Eugenia Ghindă etc. Începând din 1974 am câștigat frecvent campionatul național pe echipe având la pupitru ca manager și căpitan pe Iulian Drăghici care, datorită diplomației și priceperii sale, reușea să mobilizeze și să armonizeze atâtea personalități puternice.
Dorel Ghizdavu a debutat mult mai devreme decât mine în echipa olimpică - în 1972 -  iar la Olimpiada de la Nisa 1974 a făcut pe masa a 4-a unul dintre cele mai bune rezultate individuale din istoria participărilor românești la Olimpiade 12,5 puncte din 18 partide (!!), adică 69,4% (cu tot cu preliminarii).
Păcat că din 1974 drumurile ca și carierele noastre profesionale s-au despărțit radical, emigrarea sa în SUA și apoi viața de acolo obligându-l pe Dorel să abandoneze o carieră șahistă atât de promițătoare.
Chiar și acum mențin cu Dorel o legătură strânsă prin Yahoo Messenger și Skype. Este bine merci la Cleveland,  mai pasionat de șah ca oricând și știind absolut tot ce se întâmplă în România și în șahul mondial și românesc. De multe ori mai bine decât mine J.

Ați fost martor la jumătate de veac din istoria șahului. Ar fi interesant de aflat care sunt jucătorii pe care-i considerați emblematici, pe decenii: ‘60, ‘70, ‘80, ‘90 și, firește, șahistul actualei perioade. Ce părere aveți despre cariera lui Korchnoi (l-ați cunoscut personal ?), care acoperă tot acest interval ?
Cam mult o jumătate de secol, să spunem mai degrabă 40 de ani. Cred că șahul modern a fost influențat în mare măsură de cei 2 giganți care au schimbat esențial trendul epocii. Primul este fără îndoială Bobby Fischer, cel care a modernizat complet șahul, modificând percepția contemporanilor despre strategie și mai ales despre dinamica partidei. Să nu uităm că tot Bobby este primul care a cerut condiții foarte bune pentru jucătorii de top și că tot el a deschis calea spre premiile mari din ziua de azi. Pe aceeași treaptă a podiumului, frizând și el perfecțiunea, se află Gary Kasparov, șahistul nepereche, cel care a părăsit mult prea devreme (la fel ca și Bobby) arena competițională. Amândoi au fost mistuiți de intensitatea cu care s-au dăruit zeiței Caissa și nedorind să fie altfel decât unici s-au retras în plină glorie.
Personal sunt convins că, cel puțin până la momentul actual, Gary a fost ultimul monstru sacru al șahului mondial. Cei care joacă acum sunt fără îndoială șahiști foarte puternici, dar care nu impresionează în mod deosebit. De altfel se vede cu ochiul liber: campionii mondiali se schimbă unul după altul, ca într-un carusel. Nimeni nu rezistă mai mult de un an și este normal. Sunt mulți jucători de valori apropiate și câștigă cel care este în formă mai bună sau care este mai motivat ori mai bine pregătit teoretic. Din această cauză este greu de spus care este liderul actualei perioade, alegeți voi.
Original este Morozevich, încântător este Shirov, supererudit este Ivanchuk,  tehnică perfectă are Kramnik, încrâncenat este Topalov. Cel care are din toate aceste calități este Anand, dar parcă acum îi lipsește câteodată energia și apetitul pentru joc; de parcă titlul de campion mondial a venit prea târziu și Vishy este deja obosit și uzat de cei 30 de ani petrecuți în fata tablei.
Viktor Korchnoi este unul dintre cei mai controversați șahiști din istoria șahului modern. Poți să-l iubești (mai greu căci este tare rău de gură) sau poți să-l detești (o mare parte din colegii de superclasă o și fac), dar nu poți să-l ignori. Este un fenomen, unic prin puterea sa uriașă de recuperare și prin talent, aflat în prima linie a șahului mondial din ultima jumătate de secol.
L-am cunoscut la București, unde am debutat ca.... demonstrant la Turneul internațional al României din 1966, demonstrând mai toate partidele sale. Deși pe vremea aceea era un mare admirator al lui Bachus, făcând deseori libații și înainte de partidă, Viktor Lvovich a câștigat cu multă ușurință turneul cu 12,5 p. din 14 runde, lăsând numai 3 remize cu Gheorghiu, Kavalek și Czerniak. În timpul turneului am facut remiză cu el într-un simultan dat împotriva loturilor de juniori/tineret a României în care puștii i-au făcut multe clipe grele marelui jucător. Pe urmă l-am revăzut de mai multe ori, dar mai lungă a fost întâlnirea din 1980 la 3200 de metri altitudine la un turneu în Franța, la Courchevel. Viktor Lvovich pregătea o echipă franceză și uneori serile jucam din plictiseală bridge, unde raportul de forțe era invers celui de la șah.
Olimpiadă dupa olimpiadă ne-am tot întâlnit și am rămas plăcut impresionat de gentilețea cu care vorbea cu mine. Un mare jucător care va rămâne în istorie, un adevărat truditor al șahului, care impresionează prin uriașa sa vitalitate atât la tablă, cât și în viața de toate zilele. Desigur că a fost și este socotit un tip extrem de incomod, dar cum să-l judec pe Korchnoi tocmai eu, care candidez cu succes la titlul de „cel mai incomod șahist” din ultimele 4 decenii ale șahului românesc !? 

Ați obținut primul titlu național în 1976, la Timișoara, determinând Revista Română de Șah să titreze: „Mihai Ghind㠖 campion al țării înaintea marilor favoriți !”. Pentru dvs. a reprezentat chiar o surpriză?
Surpriza ar fi fost dacă câștigam campionatul din 1970, la debutul meu la 21 de ani (după doi ani de armat㠄la sânge”) în finala de seniori.
Și atunci (în 1970) am jucat foarte bine, câștigând partidă dupa partidă (+8 =10 -1) și fiind în frunte mai toată finala. Dar, jucând încrâncenat rundă de rundă, (eu nu am aparținut niciodată vreunui clan) am obosit și ultimele 2 runde (a 18-a și a 19-a !!) am ratat elementar (în partida cu Adrian Buză aveam mat în câteva mutări, material în plus și am „înghițit” o elementară combinație de șah etern). Am fost întrecut de Gheorghiu și Ciocâltea, care se „odihniser㔠fiecare în câte 5-6 partide, cam câți șahiști număra clanul fiecăruia. Ba chiar erau unii care cotizau în ambele părți pentru a nu supăra pe cei doi care aveau un cuvânt greu în șahul românesc.
Revenind la finala din 1976,  m-a distrat cumplit un truc nou din uriașa panoplie a lui Florin Gheorghiu. Conducând eu cu o jumătate de punct înaintea ultimelor runde vine Florin la mine și-mi spune cu un glas gingaș de sirenă, destinat marilor „șurubării”: 
„Mihai, eu nu pot să-mi permit (sic!) ca să ies în urma altui șahist român. Uite ce îți propun, mai fă și tu o remiză, mai câștig și eu câte una și ieșim la egalitate și facem meci de baraj”. Nepricepând de ce aș participa la acest proiect bizar mă uitam la el perplex și atunci vine explicația: 
„Știi că eu sunt foarte ocupat și nu o să mă prezint la meci. Tu o să câștigi oricum titlul de campion, fie și prin forfait, eu nu ies în urma ta și toată lumea este mulțumită. Plus că vei avea tot sprijinul meu pentru echipa națională și dacă ești “băiat bun” facem rost și de invitații peste hotare și te ajut și la vize”.
Am refuzat politicos, cu toate riscurile de rigoare, afilierea la clanul Gheorghiu și am câștigat toate partidele rămase, rămânând cu jumătatea mea de punct avans.
Am aflat 12 ani mai târziu în 1988 după Olimpiada de la Salonic ce memorie lungă poate avea Fl. Gheorghiu. Atunci am fost suspendat 2 ani din activitatea internațională (împreună cu Ovidiu Foișor) pentru că după 20 de ani de jucat în echipa reprezentativă am  fost demascat în cel mai pur stil comunist drept „un rău coleg de echipă”, un „misfit”. Vă las să ghiciți cine declarase acest lucru în fața comisiei de anchetă?

Ce loc considerați că aveți în cadrul generației dvs., care a scris pagini importante din istoria șahului românesc?
Am avut șansa să fac parte dintr-un șah puternic, cu mulți jucători de clasă internațională. Este greu să delimitezi generațiile în șah, termenul „generație” este prea vag. Sociologic are 10-15 ani.
În acestă perioadă de reală glorie a șahului românesc masculin (cea a șahului feminin începuse cu mult înainte) au jucat cu motoarele turate la maximum atât șahiști cu 15-20 de ani mai în vârstă decât mine (V. Ciocâltea și Th. Ghițescu), cât și cu 10-15 ani mai tineri (Const.Ionescu, Ovidiu Foișor, M. Marin și Dan Bărbulescu). Deci „generația mea” s-ar întinde teoretic pe o plajă de 25-30 de ani, plină de șahiști puternici.
Ce pot să vă spun? Cred că locul meu, în perioadele de formă maximă, a fost în zona locurilor 3-4, mese pe care am jucat cu mici excepții în echipa României, începând din 1967 și terminând cu retragerea voluntară din națională în 1992.
Au fost destui jucători de primă mână în generația mea propriu-zisă. În primul rând Mihai Șubă (1947), apoi Valentin Stoica (1950) și Sergiu Grunberg (1947).  Toți trei mi-au fost colegi de echipă, atât la Universitatea București, cât și la echipele națională și olimpică.
Singurul dintre toți șahistii din generația mea cu care am fost cu adevărat prieten din copilărie și până în prezent (timp de 44 de ani) este Sergiu Grunberg, cu care nu m-am certat niciodată. În ciuda faptului că de multe ori am avut interese divergente, amândoi conducând formații puternice, echipe fanion în șahul românesc, întotdeauna ne-am sprijinit reciproc în această junglă a șahului, apărându-ne reciproc spatele.
Numai cu Sergiu am chefuit în noaptea de iarnă a lui 1974 în care s-a născut Laura - fiica mea - și bănuiesc că pe MI Mihai Grunberg, primul său născut, nu-l cheamă întâmplător așa. Cu Sergiu stăteam în cameră la cantonamente și când mergeam cu echipa națională, până când Sergiu a devenit secundantul lui Șubă, care l-a mutat „manu militari” în cartierul său general din camera vecină, ca să aibă un auditoriu inteligent dupa partidă, până la primele ore ale dimineții.

În anul 1977, echipa masculină a României a obținut un excepțional loc 4 la Campionatul European de la Moscova, cu atât mai remarcabil cu cât s-a jucat într-o formul㠄lung㔠(8 mese), a priori mai puțin favorabilă nouă. Cum s-a ajuns la această clasare ?
A fost un succes major al șahului masculin, primul (cred) dintr-o serie care s-a întins pe o perioadă de peste 15 ani, în care o combinație fericită de experiență (Gheorghiu, Ciocâltea, Ghițescu, Ungureanu, Vaisman) și tinerețe (Șubă, Ghindă, Urzică, Stoica și mai târziu Const. Ionescu, Foișor și M. Marin) a dat rezultate deosebite. Majoritatea noului val de atunci juca cu ferocitate la câștig (spre deosebire de majoritatea jucătorilor din actuala generație) iar cei cu experienț㠄țineau” foarte bine în frâu adversarii de clasă, altoindu-i când li se ivea ocazia.
La Moscova, într-o companie foarte selectă, în ultima rundă am jucat cu Iugoslavia cu medaliile pe masă. Clasamentul era mai mult decât amețitor pentru o echipă cu un singur mare maestru: URSS 35,5 p, ROMANIA 26,5, Ungaria 25,5 și Iugoslavia 24,5 etc. Era suficientă o înfrângere cu 3-5 pentru o medalie de bronz și o înfrângere la limită sau un meci egal pentru medalia de argint, în funcție de rezultatul meciului Ungaria-Cehoslovacia.
Eu, deși campion en-titre, nu am putut juca primele 6 runde din turneu fiind internat la un spital din Moscova cu o puternică hemoragie gastrică, declanșată de un ulcer imediat după ce am ajuns la hotel.
„Profitând” de absența mea, echipa a jucat senzațional dar în ultimele 3 runde Vaisman și Urzică au pierdut repetat și au trecut pe „ -2”. Probabil și din cauza mizei uriașe, dr. Octav Troianescu, eternul căpitan al echipei României a considerat că ar trebui  să joc neapărat în ultimul meci pentru a-l „neutraliza” cu negrul pe MMI Bruno Parma. După o ceartă interminabilă cu personalul, am ieșit din spital fără asentimentul medicilor, pe semnătura proprie, angajându-mă să-mi asum toate riscurile.  Deși tactica noastră a reușit parțial, negrul remizând 3 partide din 4 (a pierdut surprinzător tocmai Șubă la Matanovic),  am pierdut din păcate de 2 ori cu piesele albe și coroborat cu victoria la scor simetric a Ungariei (5,5 – 2,5) am „căzut” pe locul 4, dar la o distanță considerabilă +8, față de locul 5 Bulgaria.  Pe ultimul loc (VIII !) s-a clasat Anglia, cu 5 mari maeștri și John Nunn la prima masă. De la noi cel mai bine a jucat (pentru a câta oară ?) Mihai Șubă, care a și câștigat masa a treia cu 4,5 din 7 și cu victorie la Balashov.

O piesă romantică, deloc în rimă cu vremurile actuale pline de turbulențe, se numea „Heidelbergul de altădată”. Ce amintiri păstrați din orașul unde v-ați impus în turneul din 1979 ?
Heidelbergul a fost primul turneu internațional cu premii consistente câștigat de mine în Occident, la o a doua participare de acest gen. A fost un turneu destul de tare, pe locul II clasându-se unul din cei mai puternici șahiști ai epocii, MMI Roman Dzindzichashvili. La acest turneu principala mea preocupare a fost s㠄scutur” de solzi șarpele monetar european, dar la fel de mult am dorit să las o bună impresie organizatorilor și oficialilor  prin combativitate și sportivitate la debutul meu în RFG în turnee individuale.
Cu scorul de 7,5 puncte din 9 runde și luptând până la regii „goi” am reușit amândouă dezideratele și timp de un deceniu am fost invitat an de an în Germania.
Din păcate, deși au mai urmat destule victorii în Germania și nu numai, era prea târziu pentru mine; aveam deja 30 de ani.
Indiferența celor din FRȘah (până la venirea d-lui Anghel Vrabie) față de jucătorii tineri, lupta nonstop pentru un loc sub soare cu generația matură care recurgea la orice arme permise și adesea nepermise de etică, condițiile dure de viață din comunism, marile dificultăți în obținerea pașaportului, lipsa unei locuințe decente, salariul și premiile de mizerie m-au frânat enorm în dezvoltarea mea șahistă. Și nu numai pe mine! Toată generația mea a trăit în aceste condiții! Unii au făcut compromisuri majore cu regimul, alții, printre care m-am numărat, au preferat viața grea pactului cu diavolul.
Ca să nu mai menționez faptul că eu (iarăși ca mai toată generația mea)  am fost autodidact, trebuind să redescopăr de unul singur focul și roata. Pe lângă criza de antrenori, care se perpetuează și azi, în acele vremuri nu existau nici măcar cărți de șah, numai câteva titluri bune pentru jucătorii debutanți de genul „300 partide alese ale lui Alehin” sau „100 de partide ale lui Botvinnik”. Noroc că lunar vedeam câteva sute de partide din cele 3-4 reviste sovietice, cât a fost posibil și asta până spre sfârșitul anilor ‘80,  când abonamentele la orice presă străină au fost interzise.
Astăzi dacă investești câteva sute de euro poți să te apuci să studiezi singur și să devii MMI dacă ai timp și putere de muncă. Ai bani, poți să-ți permiți să angajezi pe cei mai buni antrenori din lume.
Acum dacă ai chef, te urci în tren sau avion și pleci direct la Cappelle sau Heidelberg. Noi făceam luni de zile de anticameră, trebuind să lingușim diverșii lachei ai camarilei roșii, promițând recompense grase la întoarcere doar-doar primim vreo viză sau ni se dă vreo invitație. Ca să plec la Heidelberg, a trebuit ca secretarul general de atunci al FRȘah, dl Vrabie, să gireze personal pentru mine că mă voi întoarce acasă la soție și copil, riscându-și slujba printre altele.
Ce timpuri ! Frumoase pentru că eram tineri, oribile din cauza servituților.
Eheu! Fugaces labuntur anni!

Ce a mai rămas din încărcătura psihologică a barajelor pentru titlul național din anii 1978 și 1980, unul câștigat, altul pierdut?

Două baraje diferite cu doi jucători total opuși.
În 1978 cu Volodea Vaisman a fost o simplă formalitate, datorită diferenței mare de întelegere a jocului de  șah dintre adversari. Ba chiar mi-am permis și o licență în ultima partidă, când la scorul de 2-1 pentru mine am refuzat remiza propusă la mutarea 20 de Vaisman, deși dacă pierdeam aș fi ratat titlul de campion.
L-am refuzat pentru că 2,5-1,5 mi se părea prea puțin și am vrut să-l bat cât mai rău, pentru a tranșa la tablă neînțelegerile din viața de zi cu zi. S-a terminat cu 3-1 și cu regretul că am irosit o poziție cu  avantaj clar în runda a treia și scorul nu a fost și mai sever. Amuzant a fost că secundantul meu la acest baraj a fost tocmai Mihai Șubă, cel cu care am jucat în barajul din 1981.
Aici situația era exact invers, Mihai Șubă era favoritul și mie îmi ajungea 2-2 ca să fiu campion. În finală (în care ne-am distanțat mult față de locul 3, cu +4 sau + 5),  făcusem o remiză pașnică și scorul dintre noi doi era până atunci egal (2-2) și destule remize.
Am remizat prima rundă, am câștigat cu un elegant sacrificiu în runda a doua și îmi mai trebuia o remiză din ultimele 2 partide pentru un nou titlu.
Dar... eram în plin proces de divorț (nefinalizat de altfel) și noapte de noapte mă certam cu soția mea, căreia nu-i păsa dacă eu joc bine sau rău. Nopțile nedormite și tensiunea nervoasă și-au spus cuvântul și am pierdut ambele partide în poziții decente. Șocul a fost atât de mare, încat am pierdut și următoarele 5 partide din turneul de mari maeștri de la Bochum (jucat la o săptămână distanță) unele cu piesă curată în plus (Hermann) sau cu doi pioni în plus (Chandler).
Șapte partide pierdute la rând, asta da „încărcătur㔠psihologică!

Ați jucat în echipa națională a României la 7 Olimpiade consecutive, între anii 1978-1990, cu un scor de 35,5 pct. din 64, iar între 1980-1986 ați avut procentaje de peste 60%. Este Olimpiada de la Salonic, unde țara noastră a ocupat un excelent loc 5, cea la care țineți cel mai mult?

Ca să fiu cinstit, eu nu țin în mod special la niciun rezultat de al meu. Nu sunt prea mulțumit de calitatea șahului pe care l-am jucat în relativ scurta mea carieră șahistă de 40 de ani (scurtă comparativ cu alții care au jucat încă 20-30 ani după vârsta la care eu m-am retras: Korchnoi, Smyslov sau Najdorf, etc), nici de multele ratări care au caracterizat jocul meu. Nu cred că există turneu, inclusiv cele câștigate categoric de mine, în care să nu fi ratat 2-3 poziții cu avantaj clar sau decisiv. Întotdeauna mi-a lipsit ceva, la un colț, ceva care să-mi permită să spun că eu am fost sau sunt un mare jucător.
Desigur, scuze sunt destule și țin să vă reamintesc că noi, șahiștii români suntem printre cei mai mari specialiști din lume în găsitul lor. Nu are rost să vă înduioșez enumerând pomelnicul obișnuit al copilului crescut fără tată, răpit de cea mai crudă societate din secolul 20, „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Nici numeroasele „aproape norme” de mare maestru pe care le-am ratat la 0,5 puncte sau din cauza unui adversar fără Elo la momentul respectiv ori din pricina faptului că am dat-o în bară, remizând cu calitate și 2 pioni în plus în runda decisivă.
Toate rezultatele mele sunt ale unui șahist decent, inteligent, autodidact, care înțelegea mai mult decât putea să joace din cauza temperamentului care îi juca feste urâte tocmai când îi era lumea mai dragă.
Mie mi-a plăcut toată viața cântecul acela: „To Be Number 1” iar faptul că eram numărul 3 sau 4 nu m-a făcut niciodată mulțumit, darămite fericit.
Ce contează este faptul că în acea epocă echipa României era puternică, că săream la gâtul tuturor adversarilor, că eram una din primele 5-6 echipe ale lumii având numai 2 mari maeștri de exceptie Șubă și Gheorghiu. Ceilalți (și puteți vedea cine în fotografia cu echipa de la CM din 1985) eram jucători buni, capabili câteodată de partide de excepție (rar) dar strict atât. Buni meseriași, care iubeam șahul și trageam cât puteam atunci când jucam în națională.

În 1985, la Cupa Mondială de la Lucerna, echipa națională masculină a obținut cea mai bună performanță din istorie la o competiție mondială: locul 4. Cum s-a produs acest rezultat remarcabil ?
Păi relativ simplu: trăgând din răsputeri la tablă. Tocmai vă spuneam că toți eram jucători decenți, dar extrem de motivați când jucam în națională.
Într-o primă etapă am ieșit în primele 5 echipe la Olimpiada din 1984 : 1.URSS 41 2.Anglia 37  3.SUA 35  4. Ungaria 34,5  5. ROMANIA 33. Fetele au ieșit și mai bine pe locul 3 !. 1.URSS 32  2.Bulgaria 27,5  3. ROMANIA 27.
Și la această olimpiadă, după runda a 11-a eram pe amețitorul loc trei cu medaliile de bronz zăngănind prin buzunare. Prima dată am fost pe același loc trei după 11 runde la Olimpiada de la  Malta din 1980, în spatele echipelor URSS și Ungariei.
Apoi primelor 6 echipe de la Olimpiadă li s-au adăugat 4 campioane sau vice-campioanele continentale și uite așa am ajuns la Lucerna la prima ediție a unui Campionat Mondial între primele 10 echipe din lume.
S-a jucat la 6 mese (+ 2 rezerve) și aveam numai cei 2 mari maeștri de extraclasă și 6 MI „meseriași”. Am început bine în prima rundă, pierzând cu greu la URSS 3,5-2,5.  Gheorghiu a pierdut o poziție „chioar㔠de remiză la Jussupow, remiză care ar fi dus la un 3-3 de prestigiu după câștigul-bombă al lui Stoica la Beliavsky.
Au urmat și alte meciuri bune,  unele câștigate clar la Anglia și RFG. Dar iar am pierdut sever la Ungaria (1,5- 4,5) eterna noastră pacoste și în final am împărțit „doar” locurile 4-5, dar pe locul 5 la coeficienții de departajare (care or fi fost și ăia, căci mai întodeauna ne-au dezavantajat).
Să fii 2 ani consecutivi în primele 5 echipe din lume demonstrează o clasă înaltă. Adunând și locul 4 de la CE 1977,  locul 5 de la Olimpiada Buenos Aires 1978 ca și locurile 5-6 la Europenele de la Haifa 1989 obținem o valoare certă și pe termen lung.
Tare mă îndoiesc că aceste rezultate vor fi repetate vreodată de actuala generație, cu reprezentanți care se mulțumesc cu locul 33  la Europenele Heraklion 2007. Cel mai bun rezultat individual a fost un  „+2” modest obținut cu 2 victorii „zdrobitoare” în meciurile cu nevinovații din Luxemburg și Monaco. Nemaivorbind de faptul că înfrângerea cu 3-1 în fața echipei Turciei depășește pentru noi, cei din generația care juca în anii ‘80, și cele mai incredibile scenarii de filme SF.
Pentru a fi foarte clar, exclud din orice comentariu făcut la adresa actualei generații pe MMI Dieter Nisipeanu și MMI Andrei Istrățescu, care aparțin altei generații (1975) și unei alte categorii de șahiști, cei de extraclasă.

Când v-ați descoperit vocația de conducător de echipă și care sunt realizările dvs. majore în această direcție ?
Mi-am descoperit-o de voie, de nevoie, atunci când Dorel Ghizdavu a emigrat în SUA și Iulian Draghici a plecat de la conducerea echipei noastre Universitatea București. Și înainte trebuise să mai „căpitănesc” dar cu intermitențe; din 1979 a trebuit să o fac sistematic.
Realizări? Cea mai importantă a fost numărul mare de jucători de medie și mare performanță care au plecat din clubul nostru după ce absolveau facultatea și pe care cluburile sindicale îi vânau ca să-i angajeze.
O altă realizare a fost numărul mare de titluri de campioni naționali individuali și pe echipe câștigate de clubul meu care a avut diverse nume de-a lungul anilor: Universitatea București, care a fuzionat cu Politehnica Buc în 1983, care a fuzionat cu Sportul Studențesc în 1988, care a fuzionat cu Policolorul în 1995.
Aici „s-a rupt filmul” în 1999, atunci când câștigasem tot ce mișca prin campionatele de seniori ale României, dar am fost desființați printr-o decizie administrativă a noilor proprietari ai Policolor SA, nefiind „rentabili”. Să vă spun numai primele 4-5 mese de la echipa masculină: Nisipeanu, Istrățescu, Atalik, Nevednichy, Ghindă. Juniorul era Mircea Pârligras. Ce părere aveți?
Am trecut imediat cu arme și bagaje la AEM–Luxten, care a preluat atât jucătorii cât și obiceiul de a câștiga tot ce se poate.
Aici era și este președinte Sergiu Grunberg, care ne-a  primit cu brațele deschise, bucuros de două ori. Ne avea în echipă și scăpase și de cea mai puternică echipă concurentă. Rezultatele le știți, unii chiar pe pielea proprie.
Oricum, ar trebui să menționez că am câștigat cu echipa mea (oricum s-a numit) de peste 15 ori titlul de campioană absolută a României, record de neegalat, decât dacă se va reînființa campionatul mixt pe echipe. Titlurile obținute la echipe feminine, masculine și de juniori, ca și titlurile individuale de campioni obținute de jucătorii pregătiți de mine au trecut cu mult de o sută. Nu știu câte sunt; nici nu am răbdare și nu văd rostul să le număr.

A surprins retragerea dvs. relativ timpurie din activitatea de jucător. Care au fost, totuși, resorturile ei?
Este simplu: Atunci când toată viața ai fost armăsar de rasă, este normal să refuzi statutul de gloabă. Când am văzut că pierd repetat poziții câștigate la jucători din eșaloanele II și III, am hotărât că a venit momentul să mă retrag.
Atunci când vezi că un MMI de talia lui X sau Y este alergat de juniori pe tabla de șah, îți piere cheful să te faci de rușine pentru câteva kopeici. Se pot face și altfel bani în șah, nu trebuie să te faci de râsul târgului. Există lecții, articole teoretice, cantonamente și scrisul cărților de specialitate.

Ați dat viabilitate în perimetrul șahului autohton unei sintagme care a făcut carieră: „fabrica de mari maeștri”. Unde începe procesul tehnologic ? Are el un final sau este o operă perpetuă ?
Bună întrebare! În glumă aș putea spune că procesul tehnologic începe din momentul transferului de gene de la părinți către viitorul șahist și se termină odată cu transferul șahistului la alt club sau alt antrenor.
Ca să fiu mândru de realizările mele, titulatura completă ar fi trebuit să fie „Fabrica de mari maeștri făcuți în mod cinstit (la o vârstă fragedă) cu Elo de peste 2550”.
Cred că se vorbește prea mult despre „fabrica de mari maeștri”, titlul acesta de MMI este azi accesibil, aproape ca numai cine nu vrea nu devine mare maestru. Normele sunt mult mai de ușor de îndeplinit, condițiile sunt lejere și uneori  adversarii sunt dispuși să colaboreze în schimbul unui mic ajutor social. După părerea mea ar trebui inventat un nou titlu, care să reflecteze diferența dintre jucătorii de 2800/2750 și cei de 2550/2500 care se numesc identic: MMI.. 
Dar revenind la întrebare, „fabrica” de MMI a funcționat mulțumitor, ieșind destui MMI din ea. Jucători care erau și tineri și peste 2550, spre satisfacția Federației.
Cu atât mai insolentă mi se pare declarația lui Vlad Jianu din interviul lunii noiembrie, în care spunea textual că nu există antrenori suficient de calificați în România pentru a-l pregăti pe el la șah. Nu știu ce gândesc antrenori și tehnicieni de talia lui Mihail Marin, Sergiu Grunberg, Ovidiu Foișor, Valentin Stoica, Mircea Pavlov etc. despre această declarație arogantă, dar sunt sigur că nu este nevoie de Jussupow sau Podgaets pentru a-i preda principiile dezvoltării figurilor în deschidere. Ca să evite să piardă la un junior de 16 ani (Cristi Chirilă) numai în 12 (!!) mutări la Amara 2007, era suficient și un antrenor de copii care să-l lămurească care sunt prioritățile în deschidere.

Aveți un prototip de elev preferat ?
Inteligent, memorie de excepție, muncitor, talentat, puternic fizic și psihic, cult, decent și loial.
De-a lungul anilor am avut destui elevi care au avut multe dintre aceste calități, dar cel mai aproape de prototipul enunțat a fost de departe Andrei Istrățescu. Am început să lucrez cu el de la 10 ani, până atunci Andrei făcând 2 ani preliminari cu soția mea, Eugenia Ghindă.
La 16 ani câștiga cu 10 puncte din 10 partide Campionatul de juniori al României, cu o generație extrem de dotată.
A câștigat imediat și CE individual de juniori Mamaia 1991, depășind clar cu 8 puncte din 9 partide restul competitorilor printre care erau Nisipeanu, Topalov și Almasi.
La 17 ani debuta la Manila în echipa olimpică cu un rezultat bun: +2.
S-a întrerupt colaborarea cu el o vreme, după ce a plecat de la Sportul studențesc la RATB, dar am reluat-o atunci când  s-a reîntors la Policolor câțiva ani mai târziu. Cu mine ca secundant, Andrei s-a calificat în finala primului Campionat Mondial KO de seniori din 1997, trecând prin etapele zonalului 1995 și a meciului de baraj de la Budapesta.
Acest CM din 1997 a prilejuit și ultima noastră colaborare, Andrei angajându-se tot mai mult pe drumul care l-a dus azi la locul modest pe care-l ocupă în ierarhia mondială, absolut neconform cu talentul și IQ-ul său, ieșite cu mult din comun.
A avut suficient potențial să ajungă chiar în primii 10 șahiști din lume, iar acum a ieșit și din prima sută de jucători. Păcat!

În ce măsură credeți că omul poate fi mai prieten cu calculatorul decât cu seamănul său ?

Calculatorul este un asistent sofisticat și constituie un „passe temps” de excepție. Însă atenție, numai o unealtă ! Dar care poate deveni o „gaură neagră”, în care s-au prăbușit mulți adolescenți și nu numai. Pe lângă distrugătoarele jocuri tip RPG și shootere, se suprapune și tentația gambling-ului online și mai ales a chatului, de fapt a trăncănelii nesfârșite online.
Pentru șahiști computerul ar trebui să fie numai un aliat de nădejde, o bibliotecă uriașă la lungimea brațului și un eventual partener de analiză. Din păcate, folosit fără discernământ lenevește creierul și chiar îl spală. Modulele de analiză distrug forța de calcul a șahistului, iar chat-ul  abuziv produce generații de analfabeți care nu știu să scrie (decât cu prescurtări incredibile) sau îi împiedică să citească și să folosească mai mult de 500 de cuvinte.
„Sal” „k” „vb” „nb” sunt câteva dintre hidoșeniile lingvistice ale chatului. Am avut și o controversă pe RoChess cu un tânăr mare maestru specialist în jocuri pe computer, chat și declarații teribiliste fără acoperire la adresa antrenorilor români. A trebuit să renunț după câteva schimburi de mesaje: scria atât de încâlcit și incoerent încât nici după 2-3 reprize de citit nu înțelegeam dacă mă lauda sau mă înjura.
Deci, eu cred că pe fiecare calculator al șahiștilor ar trebui să scrie: „Numai pentru șah” și „Nu depășiți doza prescrisă”.

Finalul anului trecut a adus o mare bucurie iubitorilor șahului, prin titlul mondial obținut de elevul dvs. Cristian Chirilă la Campionatul Mondial de juniori de la Antalya. Ce evoluție prevedeți colaborării dvs. cu el ?

Greu de spus! Eu nu sunt nici ghicitor în stele și nici chiromant. Fără îndoială Cristi este extrem de talentat, dar în șah talentul contează în proporție mai mică decât se crede.
Cu mici excepții, toți marii jucători de șah sunt deosebit de muncitori. Elo-ul lor este direct proporțional cu numărul de ore petrecute în fața tablei. Ori, în societatea noastră, care nu s-a desprins complet din sec XIX (da, da, sec. XIX !), domnește în continuare o mentalitate de provincie, descrisă minunat de Marquez.
După Europenele câștigate în 2005, mai toți ziariștii s-au năpustit asupra lui Dieter cu aceleași întrebări stupide referitoare la numărul de clase absolvite. Era uluitor pentru provincia balcanică în care trăim faptul că Dieter renunțase voluntar la școală spre a avea timp suficient pentru pasiunea vieții sale: șahul !
In SUA, Dieter ar fi fost întrebat orice, începând de la câte ore lucrează pe zi și câți antrenori are și terminând cu modul de a-și cheltui premiul, dar nu l-ar fi întrebat nimeni, decât accidental, dacă a făcut Harvardul sau Yale.
Deci nu știu cât timp va putea acorda Cristi șahului, mai ales acum când se apropie bacalaureatul și admiterea la facultate. Nu știu precis planurile familiei în legatură cu viitorul lui. Iar rezultatele la șah sunt direct proporționale cu timpul dedicat pregătirii. Sper că va avea suficient timp să realizăm programul ambițios propus. Iar Federația de-abia așteaptă să investească în el.
Vom vedea...numărăm toamna bobocii.

Care este punctul dvs. de vedere relativ la continua scădere a vârstei de intrare în lumea marii performanțe ? De la ce vârstă a unei grupe de copii talentați ați fi dispus să vă ocupați de pregătirea ei ?
Nu-mi dau seama în ce măsură scăderea vârstei de intrare se va repercuta la ieșirea din tunel. Kasparov s-a retras la puțin peste 40 de ani și are constituția fizică a unui tauraș. Să vedem cât vor rezista acești tineri unui stress început atât de devreme și întins pe durata a 20-30-40 de ani.
Eu unul sunt sceptic referitor la efectele benefice ale unei asemenea suprasolicitări. Îmi amintește pe undeva de gimnastele cu copilăria și trupul schilodite de părinți și antrenori supra-ambițiosi, gimnaste care la 18-20 ani termină simultan atât adolescența, cât și cariera sportivă.
De la ce vârstă să încep să mă ocup de pregătirea lor? Depinde de talentul și calitățile fiecăruia. Șahul se învață individual, nu pe grupe, că doar nu suntem la sporturile de echipă.

De câtva timp v-ați angrenat în lumea șahului prin corespondență, prezență cu atât mai interesantă, cu cât numărul jucătorilor români de profil, care să aibă titluri internaționale la șahul practic, este mic. Care este filosofia acestei specii de șah, azi, în era computerelor personale ? Care era rațiunea ei de a fi ieri, în epoca unei solidarități sporite între oameni, implicit a întrajutorării între șahiști ?

Mda, a fost un simplu experiment, să văd cum este. Răspunsul este deja vizibil în întrebarea pusă. A devenit deja un sport pentru „centauri’ adică pentru complexul om-mașină. Contează mult ce computer ai, câte ai, cât timp ai și câți bani ai pentru software. Nu este neglijabil aportul prietenilor sau celorlalți jucători din clubul din care faci parte.
Ca să fii un bun jucator de CC trebuie să fii și fanatic. Îi mulțumesc lui  Marius Ceteraș pentru că mi-a prilejuit această experiență extrem de interesantă.
Cunosc acum câțiva dintre jucătorii români prin CC, care mi-au trezit un profund respect. Fără glumă, dacă vreunul dintre marii mei maeștri ar analiza așa de bine și de departe ca șahiștii CC, aș fi avut elevi de peste 2650 de multă vreme.
România are la ora actuală 4 (patru) jucători calificați la Turneele Candidaților la titlul mondial și vă pot spune că ei joacă șah de zbârnâie tabla: Karacsony, Șerban, Crăciuneanu, Mathe. Și se ocupă și de treburile profesionale alte 8-12 ore pe zi. Plus familie, obligații etc. Nu vreau să dau nume ca să nu-i jignesc prin omisiune pe ceilalți.
Oricum: Jos pălăria!

La începutul anilor 90 ați avut, la cotidianul „Ziua”, o intensă activitate jurnalistică. Ce v-a apropiat de ea și… de ce n-ați continuat-o ?
Este simplu. Mi-a plăcut să scriu și am putut îmbina plăcutul cu utilul. Astfel, am avut și noi în România câțiva ani o rubrică permanentă într-un ziar de mare tiraj.
Rubrică bine apreciată în general, dar care mi-a adus și câteva procese de calomnie. Procesele le-am câștigat, dar am căpătat și mai mulți inamici, de parcă nu aveam destui care mă dușmăneau pentru predilecția mea de a  face glume acide pe seama celor fără simțul umorului sau celor care cred că axa polilor Pământului trece prin capul lor. Ei bine acum puteam să o fac și în presă și m-am folosit din plin de ocazie.
Nu am mai scris la ZIUA din momentul în care, ani mai târziu s-a schimbat orientarea ziarului și au survenit o serie de reduceri progresive din bugetul și spațiul paginilor de sport.
În plus, girarea treburilor noii mele echipe Policolor-Sportul Studențesc București mă solicita tot mai mult și plecam tot mai greu la turnee din cauza articolelor care trebuiau predate zilnic.
Plecarea mea a coincis cu venirea unui șef de secție la Sport, căruia îi păsa de șah cum îmi pasă mie de zăpada de anul trecut din Nepal, așa că am renunțat să mai fac respirație artificială unei rubrici tot mai reduse ca dimensiuni și frecvență.

Ce specific aparte are șahul feminin de performanță și care sunt frâiele pe care un antrenor ar trebui să le stăpânească pentru reușita în domeniu ?

Am fost căsătorit mulți ani cu  o jucătoare de șah și am pregătit în cadrul echipelor mele multe alte șahiste de mare performanță, am și fost secundantul lor la destule turnee, deci cred că pot să am o opinie autorizată în domeniu.
Este evidentă diferența fiziologică dintre bărbați și femei. Această diferență se evidențiază și la șah: femeile obosesc mai repede, au capacitate mai mică de memorare și acuză din plin șocurile psihice produse de partidele pierdute.
În timp ce o jucătoare bună din elita mondială se circumscrie azi graniței Elo 2475-2525 (cu câteva excepții notabile) la bărbați granița este undeva la Elo 2700-2800. La noi jucătoarele de top se regăsesc în zona 2400 și cele bune pe la 2350.  La băieți suntem (cu excepția lui Dieter Nisipeanu și Andrei Istrățescu) situați în jurul Elo-ului 2550-2575. Diferența de Elo dintre băieți și fete este mai mult decât elocventă.
Unui antrenor specializat în  șahul feminin i se cer toate cunoștințele de la șahul masculin, plus o înțelegere adâncă a psihologiei aparte a șahistelor și a diferențelor, uneori bine ascunse, dintre șahul feminin și restul competitorilor la șah (copii, juniori și bărbați).
Cred că un bun antrenor de femei trebuie să știe să depășească toate aceste impedimente, să poată să alcătuiască un repertoriu de deschideri potrivit la milimetru cu posibilitățile elevei sale, să-i reîmprospăteze periodic cunoștințele fundamentale din pozițiile tip din jocul de mijloc și din final și să-i refrișeze în permanență deschiderile.
In plus căpitanul echipei de club sau naționale ar trebui să știe cum va reacționa jucătoarea sa în anumite tipuri de poziție, care stadii ale partidei îi plac și care nu, ce deschideri agreează și cele de care fuge, pentru a o putea pune să joace cu adversara compatibilă sau să o scoată din echipă în cazul unei nepotriviri evidente.
Din păcate, la ora actuală avem în activitate extrem de puțini antrenori cu adevărat specializați în șahul feminin și chiar și mai puțini cu adevărat experți in domeniu. De aici și rezultate modeste și conul de umbră în care se situează  șahul feminin, care se bazează numai pe 3-4 jucătoare bune și câteva jucătoare decente.
Uitați-vă în lista Elo feminină mondială și în cea românească și vă veți lămuri imediat ce vreau să spun. Cea mai bine clasată jucătoare română în Top 50 (lista mondială)  MMI Cristina Foișor ocupă ultimul loc 50-52 cu un Elo la limită, numai 2412. Unde sunt anii când echipa feminină a României ocupa numai primele 3 locuri la Olimpiade și câștiga cam tot ce se putea în meciurile interțări?
Este logic - au dispărut antrenorii foarte buni au dispărut și rezultatele foarte bune. Mă întreb ce se va întâmpla atunci când vor dispărea și antrenorii medii?

Dintre jucătoarele cele mai reprezentative pe care le-ați pregătit, la progresul cărora credeți că ați avut un aport esențial ?

Presupun că am contribuit la progresul tuturor, dar o să vă dau un singur exemplu care sigur nu va stârni vreun protest din partea altor antrenori care să fi lucrat cu jucătoarele „vinovate” de a se fi pregătit și cu mine:
Atunci când ne-am cunoscut prin 1972, soția mea muta cu evidentă dificultate calul, numărând câmpurile cu degețelul. După câțiva ani de pregătire la sânge, a intrat în prima echipa a Universității (o puteți vedea lângă Lili Polihroniade în fotografia echipei campioane din 1974 în albumul foto) și în finala țării. A urmat debutul cu succes în arena internațională și câștigarea titlului de campioană națională în 1982, după un baraj cu Ligia Jicman. Selecționarea ei în naționala României (a doua națiune ca pondere în șahul mondial feminin de atunci) a venit ca o încununare logică a unei demonstrații de forță ca antrenor. 
Dacă mă gândesc bine, MI Eugenia Ghindă a fost o reușită mai mare ca antrenor decât faptul că, pe vremea când se pregătea cu mine, Marina Pogorevici a ajuns prima mare maestră română la numai 20 de ani, câștigând un zonal extrem de puternic sau că Viorica Ilie-Ionescu a câștigat medalia de bronz la Europenele de junioare 20 de ani, după Nana Ioseliani și Pia Cramling.

Care sunt preferințele și care sunt recomandările dvs. legate de literatura șahistă contemporană ?
S-au scris atâtea cărți, încât este imposibil să le citești pe toate. Plus că nu-mi permit să dau cu ochii închiși 20-30-40 de euro pe o carte uitându-mă numai la coperți și citind cele câteva rânduri de prezentare. Cărțile bune sunt rare, știm cu toții că nu toate scoicile au perle. Numeroase volume sunt cărți comerciale, de fapt marea lor majoritate pleacă de la ideea de a fi cât mai bine vândute. Multe dintre cărțile de azi seamănă, după părerea mea, cu muzica dodecafonică: sunt înțelese numai de cei Inițiați. Din aceste motive mă uit cu destulă reticență la cărțile noi care se vor deosebite cu orice preț.
Ori, eu predau unor ființe umane care vor să învețe să joace șah, nu să se ocupe de disecția înnebunitoare pe „n” pagini a unui banal final de turnuri, comentat în așa fel cu Rybka sau Deep Fritz de pare că finalul este jucat de Cel Atotputernic. Trebuie ceva practic, nu atât de doct. De aceea folosesc cărțile scrise și publicate în anii 70-80-90 de tehnicieni și pedagogi excelenți: Pachman, Uhlmann, Kotov, Koblenz, Averbach, Smyslov, Polugaevsky. Cunoștințele în șah sunt limitate fizic, factorii strategici rămân aceiași, dinamica idem, așa că eu caut cărțile cu cunoștințe concentrate, cu semnificație concretă, cu exemple edificatoare și comentarii succinte.
In mod special, eu nu cumpăr cărți de teorie a deschiderilor. Sunt pierdere curată de bani și timp. In momentul apariției sunt deja depășite. In schimb „Enciclopedia iugoslav㔠este un „rău necesar”, care sistematizează bine materialul de studiat.
Mă orientez în principal după autor și cum cunosc pe toți jucătorii buni din lume, cam știu ce-i poate pielea autorului. In mod sigur cărțile scrise de John Nunn, Jan Timman sau Kasparov pot fi cumpărate cu ochii închiși. Sunt foarte interesanți Dvoretzky (anumite cărți, în altele este redundant) Seirawan, Korchnoi, Dorfman. In rest, cumpăratul cărților este o loterie, recenziile favorabile fiind făcute adesea de colegi, prieteni sau alți MMI clienți ai caselor de editură.

Într-o viață dedicată plenar șahului, aveți un violon d’Ingres ?
Mă pasionează tot ce este frumos,  am bătătorit coridoarele tuturor muzeelor în care am putut pune piciorul. Muzica, pictura, sculptura m-au fermecat de mic. Dar pasiunea mea cea mare o constituie cititul. De mic m-am refugiat în cărți, realitatea mi s-a părut întotdeauna mult prea trivială și nici nu sunt un mare iubitor de oameni. Sper că nu sunt mizantrop și nici nu cred că o să devin, dar un anume instinct și un IQ rezonabil îmi permit să-mi dau seama că lumea noastră nu este frumoasă. Nici lumea șahului nu face excepție. Cel puțin generațiile mai vechi, „bătrânii”din care fac parte cu tot mai multă satisfacție, citeau, citeau pe rupte. Aveai ce să discuți prin cantonamente sau călătorii. Cărțile erau ieftine: începeau de la prețul a 2 pâini și cele mai scumpe, albumele de artă ajungeau până la 10-15 pâini.
Acum cartea este de 10 mai scumpă și din păcate lumea citește de 30 de ori mai puțin. A mai apărut și internetul cu chatul lui interminabil, ca să pună bomboana pe coliva culturii.

Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi avem de predat o ștafetă, a unui proiect de viață sau a unui ideal profesional. Cum stau lucrurile în cazul dvs. ?

Toata viața am fost un om conștiincios, căruia i-a plăcut să muncească pentru mult-puținul avut. Nu-mi plac aranjamentele și am evitat cât am putut să am de-a face cu ele. Nu mi-a plăcut să stau cu mâna întinsă si nici să-i iau altuia mâncarea din farfurie atunci când era întors cu spatele.
Mi-am educat jucătorii în același spirit și să nu facă compromisuri la tablă sau în afara ei. In bună parte am reușit, dar  am și (foști) elevi, șahiști puternici dealtfel, care nu au rezistat chemării de sirenă a « dark side »-ului.
Dat fiind că nu intenționez să vă părăsesc în viitorul apropiat, o să continui să explic șahul așa cum îl înțeleg eu, iar ștafeta n-o predau încă, o păstrez în continuare cât mai mult timp cu putință.

Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, ianuarie 2008
© Federația Română de Șah
Precizăm că opiniile exprimate aparțin în totalitate celor intervievați și nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Șah.
 
 
  Rezoluție minimă recomandată 1024x768
IEIE 7 Firefox 3

 
 
 

Data lansării: 15 mai 2006